În acest articol
Răspunsul pe scurt
Concertul pentru clarinet K.622 de Mozart a fost scris pentru instrumentul lui Anton Stadler, cu un registru grav extins. Partitura orchestrală autografă completă nu s-a păstrat. Primele ediții apărute după moartea compozitorului au adaptat partida solo la clarinetul obișnuit. Editorii care pregătesc astăzi versiuni pentru clarinet de basset compară fragmentul autograf păstrat, partiturile publicate și o cronică din 1802 pentru a reconstitui notele grave pierdute.
În profunzime
Un registru extins pentru Stadler
Mozart a scris Concertul pentru clarinet K.622 pentru Anton Stadler în 1791. Mai devreme îi dedicase și Cvintetul pentru clarinet K.581. În cvintet folosește clarinetul și patru instrumente cu coarde, iar în concert clarinetul solo și orchestra. Stadler primise astfel partituri pentru a cânta în muzica de cameră alături de un mic grup de instrumentiști cu coarde și pentru a fi solist în fața unei orchestre mari. Mozart a folosit instrumentul aceluiași interpret în două feluri de ansamblu, scriind muzică în care clarinetul și corzile cântă împreună.

Clarinetul lui Stadler avea patru note sub Mi-ul grav: Mi bemol, Re, Do diez și Do. Extinderea registrului îi permitea să coboare mai mult decât înainte. Acest instrument se numește astăzi clarinet de basset. Coboară cu patru semitonuri sub cea mai gravă notă a clarinetului obișnuit, oferindu-i compozitorului posibilitatea să scrie melodii în acel registru. Pentru Do-ul grav din partitură este necesar un instrument capabil să-l producă. Cele patru note sunt legate direct de pasajele în care partida solistică originală diferă de edițiile ulterioare.
Fragmentul autograf timpuriu începe ca muzică pentru corn de basset în Sol. Continuând manuscrisul, Mozart a intenționat să schimbe instrumentul solo cu un clarinet de basset în La, iar urmele intenției au rămas pe pagină. Între concepția inițială pentru corn de basset și forma încheiată a concertului în La major au existat revizuiri. Fragmentul păstrează note scrise chiar de compozitor. Este unul dintre materialele folosite de editori când studiază partida solistică a concertului a cărui partitură completă s-a pierdut și documentează schimbarea instrumentului ales inițial.
Primele ediții și cronica din 1802
În jurul anilor 1801 și 1802, trei edituri au publicat știmele concertului. Toate cele trei ediții eliminau registrul de basset și ofereau o partidă solo pentru clarinetul obișnuit. Lucrarea concepută pentru instrumentul extins al lui Stadler era adaptată astfel încât să poată fi cântată pe un instrument cu registru mai restrâns. Muzicienii care doreau să interpreteze concertul după moartea lui Mozart puteau folosi aceste partituri tipărite. Odată cu transmiterea prin tipar s-a transmis și partida în care notele grave fuseseră mutate în alt registru.

Un critic a scris în 1802 că lucrarea fusese compusă pentru un clarinet capabil să coboare până la Do grav. A precizat că mai multe pasaje ale partidei publicate trebuiau cântate cu o octavă mai jos și a menționat modificările Adagio-ului. Cronica este o mărturie contemporană utilă la pregătirea unei partituri care reconstituie notele grave. Și criticul care citise primele ediții cunoștea diferența dintre registrul instrumentului original și partida tipărită. Editorii de astăzi compară partitura publicată cu observațiile sale pentru a identifica pasajele în care înălțimea notelor a fost schimbată.

Materialele păstrate transmit informații diferite. Fragmentul autograf păstrează ce a scris și a revizuit Mozart, iar edițiile postume oferă partida pentru clarinetul obișnuit. Cronica epocii descrie instrumentul care coboară la Do și pasajele modificate. Există astăzi și ediții care includ reproduceri ale fragmentului și ale cronicii. Interpretul poate citi noile note tipărite și vedea totodată vechile materiale folosite pentru editare. Surse realizate în momente diferite sunt reunite într-o ediție pentru a explica transmiterea partidei solistice.
Clarinetul de basset ales de Meyer
Discul înregistrat de Sabine Meyer cu Staatskapelle Dresden, dirijată de Hans Vonk, precizează folosirea clarinetului de basset. Meyer a ales instrumentul cu patru note suplimentare sub Mi grav. A interpretat astfel pasajele joase care nu pot fi cântate la aceeași înălțime pe clarinetul obișnuit. A înregistrat concertul pentru Stadler pe un instrument modern cu registru extins. În timp ce Staatskapelle Dresden cânta muzica orchestrală sub conducerea lui Vonk, Meyer interpreta partida care folosește registrul grav scris de Mozart pentru Stadler.

Meyer a vorbit atât despre simplitatea lucrării, cât și despre profunzimea emoțiilor, comparând-o cu religia. Este propria ei explicație a felului în care privește concertul. Interpreta care alesese clarinetul de basset pentru a readuce notele grave și-a exprimat în cuvinte și sentimentele trezite de lucrare. Instrumentul ales permite cântarea notelor joase; simplitatea despre care vorbește ea este o apreciere a caracterului muzicii. Alegerea ei unește pregătirea unui instrument potrivit registrului partidei cu reflecția asupra expresiei lucrării cântate pe el.
Partea a doua, Adagio, are forma A-B-A: tema de la început revine după secțiunea centrală. După melodia inițială și o parte mediană contrastantă, aceeași temă este cântată din nou. Melodia solo este prezentată, muzica trece într-o altă secțiune, apoi revine la materialul anterior. Orchestra cântă alături de solist. Ansamblul cuprinde flaute, fagoturi, corni și instrumente cu coarde. Și în această parte lentă, partitura distinge pasajele în care solistul poartă singur melodia de cele împărțite cu orchestra.
De la membră a orchestrei la solistă
Karajan dorea să o angajeze pe Meyer la Filarmonica din Berlin, iar membrii orchestrei se opuneau. Opiniile s-au ciocnit în privința acceptării interpretei alese de dirijor. Judecata celui care dorea angajarea și cea a instrumentiștilor care urmau să lucreze cu ea erau diferite. Cunoscută ca solistă de concert, Meyer a lucrat și ca membră a partidei de clarinet a unei orchestre. În interiorul ansamblului trebuia să-și armonizeze sunetul cu celelalte instrumente de suflat și cu corzile și să-și cânte partida împreună cu ceilalți. Procesul de angajare prin care a trecut arată și dezacordul dintre dirijor și membri privind alegerea muzicienilor.
Meyer a studiat cu Otto Hermann la Stuttgart și cu Hans Deinzer la Hanovra. După Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze și Filarmonica din Berlin, și-a extins activitatea ca solistă de concert. A cântat cu orchestre diferite, între care Filarmonica din Viena, Orchestra Simfonică din Chicago și Orchestra Simfonică NHK din Tokyo. Interpreta care avusese partida de clarinet într-o orchestră a ajuns să întâlnească dirijori și ansambluri diferite pentru a cânta partide solo. Înregistrarea Mozart cu Staatskapelle Dresden și Hans Vonk este una dintre aceste colaborări.
Alături de activitatea solistică, a continuat muzica de cameră împreună cu familia. În 1983 a fondat Trio di Clarone cu soțul ei, Reiner Wehle, și cu fratele său, Wolfgang Meyer. Au interpretat lucrări mai puțin cunoscute de Mozart și muzică contemporană. Au pregătit și programe noi cu clarinetistul de jazz Michael Riessler. Solista care cânta concerte în fața orchestrei a format un mic ansamblu cu doi colegi apropiați. Muzica lui Mozart și a compozitorilor contemporani a intrat împreună în repertoriul acestei formații de cameră.
Ediții moderne cu două partide solistice
Există ediții moderne care oferă atât partida pentru clarinet de basset, cât și pe cea pentru clarinetul obișnuit. Interpretul o poate alege pe cea potrivită instrumentului folosit. Cele două partide ale aceluiași concert sunt însoțite de fragmentul autograf și de cronica din 1802. Ediția reunește temeiurile reconstruirii notelor grave și partitura de interpretare transmisă pentru clarinetul obișnuit. Una readuce registrul original, iar cealaltă permite cântarea pe un instrument cu un registru mai restrâns.
Mai mulți compozitori au scris muzică nouă pentru Meyer. Ea a interpretat lucrări de Jean Françaix, Edison Denisov, Toshio Hosokawa și Péter Eötvös. Pe lângă partida Mozart reconstruită din materiale vechi păstrate, a pregătit muzică nouă pentru instrumentul său. Așa cum Mozart a compus pentru instrumentul lui Stadler, și compozitorii ulteriori au colaborat cu interpreți anume. Concertele lui Meyer au inclus atât lucrări deja publicate, cât și compoziții contemporane scrise pentru ea.
În toamna anului 1791, Stadler a participat la premiera operei La clemenza di Tito de Mozart, la Praga. Partidele solistice din două arii foloseau clarinetul de basset și cornul de basset. Mozart scrisese pentru instrumentele lui Stadler alături de cântăreții operei. În concertul din același an l-a așezat ca solist în fața orchestrei. A folosit registrul extins atât în muzica alături de voce, cât și în concertul instrumental. Notele grave disponibile lui Stadler au rămas astfel în muzica de operă și în partida solistică a concertului.
Muzica pe care o ascultați la Mahina
Adagio-ul Concertului pentru clarinet de Mozart pe care îl ascultați la Mahina este interpretat de Sabine Meyer. Când reîntâlniți piesa, puteți urmări, alături de melodie, și notele grave ale clarinetului. Este un mod de a asculta gândindu-vă la registrul pregătit de Mozart pentru instrumentul lui Stadler.





