În acest articol
  1. Pianiști începători printre animale
  2. Melodii cunoscute pentru țestoasă și elefant
  3. Publicarea separată a Lebedei
  4. Coregrafia lui Fokine și costumul de lebădă al Pavlovei
  5. Cele paisprezece părți publicate postum
  6. Muzica pe care o ascultați la Mahina

Răspunsul pe scurt

Dintre piesele Carnavalului animalelor, Saint-Saëns a publicat în timpul vieții numai Lebăda. A apărut pentru violoncel și pian în 1887, iar toate cele paisprezece părți au fost publicate postum în 1922. Alte părți imită pianiștii începători și transformă dansuri cunoscute în muzică pentru țestoase și elefanți. Melodia de violoncel desprinsă din suita satirică a fost folosită de Fokine și Pavlova în 1905 pentru scurtul balet Moartea lebedei.

În profunzime

Pianiști începători printre animale

Saint-Saëns a scris Carnavalul animalelor în februarie 1886. Lucrarea cu subtitlul Mare fantezie zoologică are paisprezece părți. Lista nu cuprinde numai nume de animale: există și Acvariul, Fosilele și Pianiștii. Compozitorul a pus în aceeași suită animale vii, locul unde sunt ținute, urme ale vechilor viețuitoare și interpreți umani. Subtitlul și cele paisprezece denumiri arată această reunire a animalelor și oamenilor. Saint-Saëns prezintă succesiv subiecte diferite prin scurte numere muzicale.

În Pianiștii, cei doi interpreți imită exersarea gamelor de către începători. Partitura cere reproducerea ezitării și stângăciei celui aflat la început. Muzicieni pricepuți trebuie să reproducă intenționat chiar și greșelile exercițiului. În locul unei game rapide și corecte, ascultăm un începător care studiază. Între descrierile animalelor, Saint-Saëns introduce obiceiuri ale oamenilor care cântă. Cel care învață pianul devine obiectul glumei, iar cel care îl imită este tot un pianist.

Saint-Saëns a scris lucrarea în Austria, în timp ce lucra la Simfonia a treia. Inițial se gândise la un scurt solo pentru violoncelistul Charles-Joseph Lebouc, aflat înaintea retragerii, apoi l-a extins într-o fantezie zoologică despre mai multe animale. Muncii începute pentru violoncelul Lebedei i-a adăugat alte părți. Spre deosebire de simfonia scrisă simultan, a folosit umorul potrivit întâlnirilor cu prieteni. A inclus solo-ul în suită și a folosit două piane și instrumente diferite pentru descrierea animalelor.

Melodii cunoscute pentru țestoasă și elefant

În Țestoasele se cântă lent cancanul din Orfeu în infern de Offenbach. Melodia dansului rapid poate fi recunoscută, dar viteza este schimbată mult. Saint-Saëns a ales țestoasa, animal nepotrivit dansului rapid. Gluma apare prin transformarea originalului și folosirea lui sub alt titlu. În loc să scrie o melodie nouă, a schimbat viteza unui dans cunoscut și l-a încredințat unui animal lent. Partea reunește titlul pentru țestoasă și muzica împrumutată de la Offenbach.

Jacques Offenbach într-o litografie de Nadar.
Jacques Offenbach într-o litografie de Nadar.

În Elefantul citează Dansul silfilor din Damnarea lui Faust de Berlioz. Dansul ușor al ființelor aeriene devine un vals al elefantului interpretat de un instrument grav. Țestoasei îi încredințase dansul rapid al lui Offenbach încetinit; elefantului îi oferă dansul ușor al lui Berlioz în registrul grav. Ambele părți leagă muzică celebră de alte animale. Prima schimbă viteza, iar a doua instrumentul și mărimea personajului dansator. Diferența dintre folosirea inițială a melodiei și noul titlu continuă satira suitei.

Fosilele reunește patru cântece franceze, o melodie din Bărbierul din Sevilla de Rossini și Danse macabre de Saint-Saëns însuși. Piesa poate fi înțeleasă ca o satiră care compară muzica repetată până la familiaritate cu fosilele. Merită privit și desenul oaselor de animale vechi lăsat de compozitor la începutul părții. Nu citează doar alți autori, ci adună șase melodii, inclusiv propria lucrare, într-un număr scurt. Cântecele cunoscute, opera și propria muzică orchestrală sunt așezate împreună, făcând din muzică materialul satirei.

Publicarea separată a Lebedei

Lebăda este a treisprezecea parte. Saint-Saëns a publicat-o în 1887 fără celelalte părți. Dintre cele paisprezece, numai muzica cu melodia lungă de violoncel a apărut ca partitură independentă. Interpreții o puteau cânta fără să pregătească întreaga suită. Restul muzicii a fost publicat în 1922, anul de după moartea lui Saint-Saëns. Între tipărirea Lebedei și cea a suitei întregi au trecut 35 de ani. Compozitorul permisese publicarea acestei piese în timpul vieții și amânase prezentarea generală a celorlalte.

Violoncel construit de Vuillaume la mijlocul secolului al XIX-lea.
Violoncel construit de Vuillaume la mijlocul secolului al XIX-lea.

Ediția Lebedei din 1887 este un aranjament pentru violoncel și pian. În suita originală se folosesc violoncelul și două piane. Partitura independentă schimbă acompaniamentul pentru un singur pian, permițând interpretarea de către două persoane. Solo-ul de violoncel rămâne, dar numărul pianiștilor diferă. La publicarea piesei independente, Saint-Saëns a făcut ca muzica celor două piane să fie cântată la unul singur. Aceeași denumire se folosește pentru partea din Carnavalul animalelor și pentru piesa de violoncel separată, însă numărul pianelor cerute de partituri este diferit.

Saint-Saëns se temea de felul în care publicul german ar primi suita și a limitat interpretările publice. El cânta frecvent în Germania ca pianist și era apreciat și pentru lucrări serioase. Société nationale de musique din Franța promova, de asemenea, creația profesională și serioasă. Își făcea griji cum ar fi primite într-un concert public glumele cântate între prieteni. Interpreta suita în reuniuni mici, dar îi limita publicarea și prezentarea generală. Chiar cu muzica deja scrisă, a făcut alegeri diferite după locul și publicul interpretării.

Coregrafia lui Fokine și costumul de lebădă al Pavlovei

În 1905, Mihail Fokine a creat pentru Anna Pavlova coregrafia Moartea lebedei, un scurt solo pe muzica Lebedei de Saint-Saëns. Este o lucrare diferită de Lacul lebedelor de Ceaikovski și folosește altă muzică. Fokine a creat dansul, Pavlova l-a interpretat, iar muzica era piesa de violoncel a lui Saint-Saëns. După scrierea celei de-a treisprezecea părți, coregraful a construit mișcările potrivite ei, iar Pavlova le-a prezentat pe scenă. Gesturile lebedei muribunde au fost astfel adăugate în lucrarea de dans care folosește piesa de violoncel.

Anna Pavlova în Moartea lebedei, pictată de Lavery în 1911.
Anna Pavlova în Moartea lebedei, pictată de Lavery în 1911.

Scurtul balet a fost prezentat pentru prima dată la Sankt Petersburg în 1905 și a devenit o lucrare reprezentativă a Pavlovei. Ea dansa într-un costum care sugera aripile lebedei. Tutu-ul păstrat are ornamente strălucitoare și pene de gâscă, dispuse ca aripi în spate. Se consideră că a fost folosit spre sfârșitul anilor 1920. Pavlova a continuat să danseze rolul după prima reprezentație. Pentru a face vizibilă lebăda exprimată prin corp, costumul avea aripi din pene adevărate de pasăre.

Coregraful Mihail Fokine pictat de Serov în 1909.
Coregraful Mihail Fokine pictat de Serov în 1909.

Coregrafia lui Fokine și expresia Pavlovei pot fi privite ca o încercare de a pune în balet accent și pe artă și emoție, dincolo de tehnică. Mișcările flexibile ale brațelor Pavlovei au fost folosite și de alte dansatoare în rolul Odette din Lacul lebedelor. Gesturile interpreților au trecut astfel între două balete cu muzică diferită. Moartea lebedei folosește piesa de violoncel a lui Saint-Saëns, dar expresia Pavlovei a fost aplicată ulterior și altor roluri de lebădă. Lucrările și muzica diferă, însă influența gestului corporal continuă.

Cele paisprezece părți publicate postum

În testamentul din 1911, Saint-Saëns a permis editurii Durand să publice suita integrală după moartea sa. Cele paisprezece părți au fost tipărite în 1922. Există mici diferențe între manuscrisul compozitorului și prima ediție postumă. Aceasta fusese pregătită când autorul nu mai putea participa personal la publicare. Editorii compară manuscrisul și tiparul pentru a examina modificările. Decizia publicării numai a Lebedei în timpul vieții și permisiunea ediției integrale postume s-au păstrat în forme diferite ale partiturii.

În suită, partea Fosilele precedă Lebăda, iar Finalul îi urmează. După satira care îmbină cântece celebre se cântă melodia lungă de violoncel, apoi ultima parte reia muzica mai multor animale. Saint-Saëns a așezat violoncelul după piane rapide, dansuri citate în registrul grav și imitarea studiului începătorilor. Partitura independentă a Lebedei nu cere interpretarea celorlalte părți, dar în suita completă aceiași muzicieni cântă succesiv muzici cu caractere diferite.

Pavlova pregătea costume diferite pentru fiecare rol. La prima apariție la Londra, în 1909, a dansat Dans rusesc de Ceaikovski într-un sarafan lung desenat de Ivan Bilibin. Sarafanul este un costum tradițional rusesc, lung, cu formă trapezoidală și destul de greu pentru dans. Tutu-ul lebedei are pene de gâscă și ornamente strălucitoare, cu aripi din pene în partea din spate. Costumele păstrate arată separat lebăda coregrafiată de Fokine și personajul rusesc dansat pe muzica lui Ceaikovski.

Muzica pe care o ascultați la Mahina

La Mahina ascultați Lebăda în înregistrări diferite. Când melodia însoțește masa, vă puteți aminti și cum muzica desprinsă dintr-o suită satirică de animale a continuat în baletul Pavlovei.