În acest articol
- Flautul de acasă și studiile de medicină
- Căutarea partiturilor în afara sălii de concert
- O sonată franceză susținută din Statele Unite
- Mozart alături de harpă și o seară la televizor
- Melodii japoneze pentru flaut și harpă
- Partituri cercetate și lucrări noi cerute colegilor
- Muzica pe care o ascultați la Mahina
Răspunsul pe scurt
Jean-Pierre Rampal a studiat medicina până în anul al treilea. A învățat instrumentul ascultând flautul tatălui său acasă, dar a povestit că părinții voiau să studieze medicina. A extins repertoriul căutând partituri vechi în biblioteci și cerându-le compozitorilor lucrări noi. În Concertul pentru flaut și harpă de Mozart a interpretat cele două părți solistice alături de Lily Laskine. Interpretarea lor se află și în listele de prânz și cină de la Mahina.
În profunzime
Flautul de acasă și studiile de medicină
Primul profesor al lui Rampal a fost tatăl său, Joseph Rampal. Într-un interviu, el a povestit că, auzind acasă flautul tatălui, a dorit să cânte și el. Tatăl se temea că flautul îi va afecta studiile. Rampal a spus că a urmat medicina până în anul al treilea, dar că gândurile sale erau în altă parte. Studia ceea ce doreau părinții, continuând totodată să învețe instrumentul de la tatăl său.
În 1943, mobilizarea pentru muncă impusă de autoritățile germane de ocupație a întrerupt studiile medicale ale lui Rampal. Pentru a o evita, s-a ascuns la Marsilia și la Paris. După ce a intrat la Conservatorul din Paris, a obținut în 1944 premiul întâi la flaut. În timp ce își schimba adăposturile pentru a evita mobilizarea, studentul la medicină a devenit student la flaut. Tânărul care dorea să cânte a fost nevoit să-și schimbe locuința și studiile în timpul războiului. Între plecarea de la medicină și premiul de la conservator s-a aflat experiența evitării muncii impuse sub ocupație.
Când tatăl și fiul cântau duete, Joseph interpreta partea de flaut al doilea. Rampal a povestit că începuse cu duete ușoare de Devienne și Altès. Ascultându-și tatăl în timp ce cântau împreună, își acorda intonația și învăța piesele. La lecții nu era trecută cu vederea nici măcar o notă greșită, iar o nouă temă urma numai după încheierea celei precedente. Rampal, devenit ulterior solist, descria drept prima sa experiență de învățare duetul în care trebuia să-și potrivească sunetul cu al altui interpret.
Căutarea partiturilor în afara sălii de concert
Rampal căuta personal partituri de interpretat. În același interviu a explicat că cerceta cataloagele bibliotecilor și primea copii și microfilme ale partiturilor. Pentru a putea prezenta mai multe lucrări în concert, trebuia mai întâi să obțină materialele. A mers mai departe de cumpărarea partiturilor cunoscute, căutând și citind lucrări păstrate în biblioteci.

Colecția de înregistrări publicată la centenarul nașterii lui Rampal cuprinde atât concerte baroce, cât și lucrări moderne interpretate de el. Compozitorii pieselor incluse aparțin mai multor epoci, de la Telemann și Bach la Nielsen și Poulenc. Rampal a readus în atenție lucrări vechi și, în același timp, a înregistrat și a prezentat în premieră compoziții noi. Muzica unor compozitori din epoci diferite se regăsește astfel în discografia aceluiași interpret. A continuat să cânte muzica găsită în biblioteci și să pregătească lucrări noi ale contemporanilor săi. Structura colecției comemorative reflectă ambele activități.
Muzicianul la claviatură Robert Veyron-Lacroix a fost un coleg de lungă durată al lui Rampal. Cei doi au cântat și au colaborat timp de 35 de ani. Pregăteau împreună partiturile și apăreau împreună în concertele de lucrări pentru flaut și claviatură. În cariera de solist a lui Rampal a existat și acest parteneriat îndelungat. Veyron-Lacroix a interpretat ulterior partea de pian la premiera americană a sonatei de Poulenc. Colaborarea lor a continuat și când prezentau o lucrare nouă publicului din altă țară.
O sonată franceză susținută din Statele Unite
Biblioteca Congresului din Statele Unite a comandat Sonata pentru flaut și pian de Poulenc cu sprijinul Fundației Coolidge. În autobiografie, Rampal a rememorat telefonul primit de la Poulenc. Compozitorul i-a spus că hotărâse să scrie sonata pe care flautistul o dorea și că finanțarea venea din Statele Unite. Rampal își dorea o sonată nouă, iar Poulenc a scris-o. La lucrarea pregătită de compozitorul și interpretul francezi s-au adăugat comanda și sprijinul unei instituții americane. După terminarea piesei, Rampal și Poulenc însuși au susținut prima interpretare.
Premiera mondială a avut loc la Strasbourg, la 18 iunie 1957. Rampal a cântat la flaut, iar compozitorul Poulenc la pian. La reacția entuziastă a publicului, cei doi au repetat partea a doua. În anul următor, Rampal și Veyron-Lacroix au susținut premiera americană la Biblioteca Congresului. Flautistul a cântat cu un alt pianist în țara instituției care comandase lucrarea. După ce a scris sonata, Poulenc a participat personal la prima interpretare ca pianist; în concertele ulterioare, colegul de lungă durată al lui Rampal a preluat acest rol.
La premiera americană din 1958, Rampal a cântat la un flaut de argint construit de Louis Lot în 1880. Instrumentul aparținea colecției Dayton C. Miller a Bibliotecii Congresului. La prima prezentare a noii sonate publicului american a folosit un flaut construit în secolul precedent. Rampal a utilizat instrumentul păstrat de bibliotecă într-un concert susținut acolo. Împreună cu Veyron-Lacroix, a prezentat lucrarea comandată. Instituția care o comandase a oferit locul premierei și a păstrat și instrumentul folosit la interpretare.
Mozart alături de harpă și o seară la televizor
Rampal și Lily Laskine au cântat împreună Concertul pentru flaut și harpă K.299 de Mozart, alături de Orchestra de Cameră Paillard, dirijată de Jean-François Paillard. În această lucrare, flautul și harpa sunt amândouă instrumente solistice. Cei doi interpreți au susținut fiecare partea sa solo în compania orchestrei. Interpretarea lor a părții Andantino a fost inclusă și în 100 Best Relaxing Classics, iar listele de prânz și cină de la Mahina conțin piesa de pe același album. În această interpretare de Mozart se întâlnesc flautul lui Rampal și harpa lui Laskine.

Rampal și Laskine au cântat împreună Mozart și la televizor. La 26 iunie 1975 au interpretat partea a doua a concertului în emisiunea Le Grand Échiquier de pe Antenne 2. Programul acelei seri, organizat în jurul cântărețului Léo Ferré, a inclus și jazz de Claude Bolling, arii de operă și muzică corală de Fauré. Producătorii au reunit interpretări din genuri diferite în aceeași emisiune. Mozart cântat de Rampal și Laskine a fost una dintre părțile programului. Cei doi muzicieni care înregistraseră împreună au apărut și la televiziune cu aceleași instrumente solistice.
Claude Bolling a povestit cum a început Suita pentru flaut și trio de pian jazz creată împreună cu Rampal. Flautistul dorea să cânte alături de un muzician de jazz, dar a cerut o piesă în care flautul să-și păstreze caracterul clasic, iar pianul să folosească limbajul jazzului. Bolling a transformat cererea într-o lucrare și a adăugat contrabasul și bateria. Solistul la flaut îi propusese pianistului în mod concret caracterul noii piese. Cele patru instrumente participă la aceeași lucrare, fiecare cu un rol asociat unui mod diferit de interpretare.
Melodii japoneze pentru flaut și harpă
Compozitorul Akio Yashiro a realizat aranjamentele albumului de melodii japoneze al lui Rampal și Laskine. Albumul cuprinde Haru no umi, Akatombo, un cântec de leagăn din regiunea japoneză Chūgoku, un cântec pentru mânatul vitelor din Nanbu și Sakura Sakura, între altele. Cei doi interpreți francezi au folosit partiturile adaptate de Yashiro pentru flaut și harpă. La realizarea discului a participat astfel și aranjorul care a ales muzica și a pregătit-o pentru cele două instrumente. Alături de numele soliștilor apare și cel al aranjorului, iar piese japoneze de origini diferite se reunesc pe același album.

Haru no umi este o lucrare scrisă de Michio Miyagi pentru koto și shakuhachi. Koto este un instrument cu coarde, iar shakuhachi este un instrument de suflat. Aranjamentul transferă la harpă și flaut muzica celor două instrumente originale. Piesa a fost inclusă pe primul album, omisă din ediții ulterioare și reintrodusă pe LP-ul reeditat. Prin urmare, ediții cu același titlu de album au avut conținut diferit. Interpretarea pentru koto și shakuhachi și adaptarea pentru flaut și harpă au folosit alte instrumente, iar includerea piesei pe disc a variat între ediții.

Violonista Renée Chemet, care a vizitat Japonia în 1932, a interpretat și ea Haru no umi. A adaptat partea de shakuhachi pentru vioară și a cântat cu Miyagi, care interpreta partea de koto. Concertul apare și în lucrarea Keshō to kuchibue de Yasunari Kawabata. Se păstrează astăzi și înregistrarea din 1930 în care Miyagi cântă la koto. Înaintea aranjamentului pentru flaut și harpă al lui Rampal și Laskine, existase astfel o adaptare pentru un alt instrument occidental. Compozitorul însuși participase alături de violonistă la o interpretare cu alte instrumente decât cele originale.
Partituri cercetate și lucrări noi cerute colegilor
Rampal, care învățase duete alături de tatăl său, a cântat ulterior sonate cu muzicieni la claviatură și a înregistrat concerte cu o harpistă. Noua sonată dorită de la Poulenc a fost realizată printr-o comandă americană, iar în lucrarea propusă lui Bolling s-a alăturat un trio de pian jazz. Pentru albumul de melodii japoneze, Yashiro a făcut aranjamentele și Laskine a cântat la harpă. Interpretul care își extinsese repertoriul căutând partituri în biblioteci a continuat și să le ceară colegilor lucrări și aranjamente noi. Discografia și consemnările premierelor lui Rampal păstrează numele compozitorilor, aranjorilor și interpreților cu care a lucrat.
Muzica pe care o ascultați la Mahina
În Concertul pentru flaut și harpă de Mozart pe care îl ascultați la Mahina cântă împreună Rampal și Lily Laskine. Când flautul și harpa preiau pe rând melodia, vă puteți aminti și felul în care Rampal și-a extins repertoriul alături de numeroși colegi.





